vineri, 16 ianuarie 2015

UN PACT PENTRU PATRIMONIU

În urmă cu aproape un an am fost solicitat să coordonez lucrul într-o echipă ce avea ca scop finalizarea Codului Patrimoniului. În ultimii circa 7 ani, absolut toţi miniştrii culturii au afirmat că vor, că fac şi că finalizează această iniţiativă de comasare a legislaţiei care guvernează distinct problemele monumentelor, ale zonelor protejate, arheologiei, patrimoniului mobil, muzeelor, patrimoniului imaterial. Nu s-a întâmplat ce au spus şi cred că ştiu de ce. E nevoie de un consens politic naţional în acest sens la fel cum este nevoie ca societatea să fie şi cuplată cât şi cu adevărat interesată de modul în care “industriile culturale” pot contribui la bunăstarea generală. După educaţie, apărare sau transporturi, e vremea şi a unui pact pentru patrimoniu. Pentru asta este însă absolută nevoie de a avea clarificate nişte principii (raportarea la proprietate versus protejarea patrimoniului de exemplu )Împreună cu colegii din ICOMOS România, le-am numit “Tezele patrimoniului”. Acestea trebuie discutate public şi asumate printr-un pact, ca principii fundamentale ale mult aşteptatului Cod al Patrimoniului.



Despre asta aş vrea sa vorbesc cu prietenii ce ne vom aduna la sfârşitul lui Ianuarie să aniversăm 5 ani de Idei Urbane, la invitaţia lui Andrei, creatorul acestui blog si al Plimbărilor Urbane
Am văzut la ştiri că, la Academia Română, însuşi premierul ar fi cerut un astfel de acord naţional asupra culturii. Probabil că nici asta nu se va face pentru că orice subiect poate fi transformat în bâtă de dat cu ea în baltă, deşi nu e cazul să te ocoşeşti oricând, doar aşa, pentru ca să aibă lumea impresia că tu eşti cu adevărat în opoziţie şi pentru asta te costumezi în Gică Contra. 
Nu sunt un om de mare cultură aşa că nu ştiu ce să zic despre asta însă pe segmentul de patrimoniu cultural ar prinde foarte bine ca premierul şi preşedintele “să bage ceva cărbuni” căci fochiştii au cam sărit de mult din tren.

vineri, 9 ianuarie 2015

DESPRE ADEVARURI NEADEVARATE

Sunt absolut revoltat de felul în care Nicuşor Dan, pe care credeam că-l cunosc, pare că luat-o pe câmpii într-o postare a sa propagată prin Facebook şi care apare preluată de diverse canale media (dacă nu folosesc Facebook, în ciuda unei pagini existente legată de blog, aflu doar indirect). Sunt 7 puncte prin care, în esenţă, ca urmare a faptului că a fost proaspăt numit consilier prezidenţial, prof.dr.arh. Sergiu Nistor este terfelit în noroi în mod gratuit. În acest tragic context internaţional cu atentatul de la Paris, aproape că-mi vine să spun şi eu: “Je suis Sergiu!” 
Sunt puţin în clocot acum şi nu am timp să iau pe rând acele 7 puncte dar o voi face într-un articol separat, cât de curând, cu atât mai mult cu cât în mai toate punctele respective mă simt atacat eu însumi. Până atunci am să arăt pe propria-mi piele cum se poate induce în mod manipulator ideea că cineva ar putea fi un ticălos care sapă monumentele la rădăcină, via aceleaşi “surse de informare”. Am mai explicat maniera asta prin care “jurnaliştii loveşte şi loveşte din nou”. A face însă o ştire din preluarea unor acuzaţii nefondate, spunând că “acuzatul” a refuzat să comenteze şi plasându-le apoi pe o agenţie de ştiri, împachetate astfel încât lucrurile să pară un adevăr irefutabil, mi se pare din nou o mostră de caracter dubios, specific jurnalismului de tipul “a zis ăla ceva despre celălalt”. Iată, mai jos, cum se face o manipulare, într-o prezentare sumară.

Pornesc de la un raport al unei asociaţii non-guvernamentale (Pro.Do.Mo) care a fost sursa uneia dintre acuzaţiile lansate de Nicuşor. El spune că: 
“In 2014 ICOMOS (Consiliul International al Monumentelor, pe langa UNESCO) a dat o rezolutie care condamna distrugerea patrimoniului istoric din Bucuresti. Nu a facut-o la propunerea reprezentantului sau din Romania, Sergiu Nistor (asta era atributia lui, sa apere patrimoniul din Romania) ci la apelul disperat al unui ONG (ProDoMo). Sergiu Nistor a mai si fost ofuscat ca n-a fost instiintat pe ProDoMo” 
Păi să vă spun de ce sunt eu “ofuscat” în acest caz. Raportul de la care a pornit acea “rezoluţie”are aceste date de identificare:
 
Din ce spune Nicuşor aş vrea să arăt întâi şi întâi că nu tot ce zboară se şi mănâncă.
1. Raportul cu pricina nu a făcut obiectul unei rezoluţii ICOMOS ci a fost băgat “pe sub mână” unui comitet ştiinţific al ICOMOS care a avut întâlnirea anuală la Budapesta în septembrie 2013 şi care s-a gândit să-l susţină ca atare. E vorba de CIVVIH, comitetul pentru oraşe istorice. Nu merge siteul lor dar vedeţi o legătură de la ICOMOS Australia ca să înţelegeţi despre cine este vorba. Deci a se reţine că nu e vorba despre ICOMOS ci doar despre unul dintre comitetele ştiinţifice ale sale, aşa cum este şi ICLAFI, comitet din care fac şi eu parte, suficient deci încât să ştiu cum funcţionează ICOMOS.

2. “Ofuscarea” nu era numai a preşedintelui Comitetului Naţional Român ICOMOS ci a noastră, a majorităţi membrilor, mai ales ca urmare a modului cel puţin neelegant în care Pro.Do.Mo a ales să se comporte apoi în public, ca o găină care se agită mult când produce un ou. Deci supărarea în sânul ICOMOS România era strict faţă de modul intern necolegial de a face declaraţii de la nivelul unui comitet ştiinţific despre situaţia dintr-o ţară, fără consultarea prealabilă a comitetului naţional ICOMOS din acea ţară, cu atât mai mult cu cât în acel comitet ştiinţific internaţional noi nu avem reprezentant. Aşa ceva nu se face. Punctul nostru de vedere, care nu contrazicea esenţa apelului, este că lucrurile nu se rezumă doar la Bucureşti ci sunt un simptom al unei situaţii naţionale pe care nu o semnalează salvator şi “disperat” doar Pro.Do.Mo. ci au făcut-o de-a lungul timpului şi alţii – OAR, UAR, Comitetul National Român ICOMOS, Pro Patrimonio. Am pus mai sus cuvântul rezoluţie între ghilimele pentru că, în realitate, rezoluţiile le adoptă doar Adunarea Generală şi nu un comitet sau altul. Comitetul ştiinţific poate adopta cel mult “luări de poziţii” sau poate încheia vreun simpozion cu “declaraţii”şi asta doar în ce priveşte domeniul său de activitate, nu în numele ICOMOS în ansamblul său. Poate şi de aceea regulile interne stabilesc faptul că rapoartele anuale de activitate ale acestor comitete ştiinţifice sunt aprobate sau nu de către structurile de conducere ale organizaţiei internaţionale. Puteţi parcurge aici o rezoluţie în care se poate constata unde apare “statement” şi unde apare “rezoluţie” când se face o trecere în revistă a abordărilor anterioare asupra subiectului Roşia Montană. Asta ca să fie şi mai clar nivelul de înţelegere a mecanismelor pe care-l manifestă unii care propagă tot felul de lucruri în societate. Mai ales că această diferenţă a fost comunicată iar afirmaţiile sunt în continuare pe linia că “ICOMOS a dat o rezoluţie”.

Dar să revenim la fondul problemei, la conţinutul acestui raport. Acesta pare foarte minuţios, cu note de trimitere către surse, cu “studii de caz” documentate foto. Pare o colecţie de adevăruri. De fapt e o colecţie de păreri, cu care în mare parte pot fi chiar şi de acord, dar care rămâne o colecţie de păreri, aşa cum este şi colecţia de păreri mult mai consistentă pe care o alcătuieşte pachetul de peste 300 de articole ale acestui blog nefinanţat de nimeni. Printre aceste păreri din respectivul raport se află însă multe interpretări eronate ale situaţiilor, ca să mă exprim aşa. Mă leg doar de cele care mă privesc în mod direct, una a zonelor protejate detaliate de UAUIM şi cealaltă a casei din Şelari 14, lucruri despre despre care am scris şi am şi completat pe blog în ultimii trei ani.

Se vorbeşte aici despre o iniţiativă a primăriei de a detalia 3 zone protejate dincolo de nivelul insuficient de a determina nişte case nedemolabile (cu roşu), unele aşa-şi-aşa (portocaliu) şi unele naşpa rău deci demolabile (cu gri), determinare făcută astfel inainte (in alte 12 zone) si care nu clarifică de fapt deloc modul în care trebuie acceptată dezvoltarea unei astfel de zone. Proba faptului că lucrurile nu sunt suficient de clare nici cu o astfel de detaliere este chiar o semnalare din cursul acestui raport, a demolării unei case din zona Domenii (o astfel de zonă detaliată ca analiză a valorilor), strada Sandu Aldea. Casa, nefiind monument, nefiind marcată cu roşu, a fost în cele din urmă demolată, la fel ca multe alte cazuri în alte zone protejate astfel analizate pentru a determina clasele de valori din interiorul lor. Uitaţi-vă ce se întâmplă într-o altă astfel de zonă detaliată pe analiză de valori – Vatra Luminoasă. Ştim că unele case cu portocaliu pot fi modficate dar nu ştim în ce măsură iar rezultatele acestei ambiguităţi vorbesc de la sine, ca să nu mai zic de presiunea pusă pe funcţionari care nici nu se pot opune dar nici nu au reguli pe care să le indice ca măsuri alternative pot aviza şi apoi autoriza. Planşele acestor 12 planşe spun doar atât: “se poate”. Iar dacă se poate … În aceste condiţii, a susţine că detalierea la nivel de parcelă la care am lucrat şi eu alături de Sergiu Nistor şi de alţi colegi este o “derogare”, asta cred că este o poziţie rău-voitoare sau manipulatoare. Aş spune chiar că este o prostie şi o dovadă de incultură dar ştiu că autorii raportului nu sunt nici proşti şi nici inculţi astfel că rămâne doar varianta spiritului fundamentalist rău voitor ce poate justifica afirmaţiile de acolo. Mai mult, per ansmblu, la nivelul acestor zone, coeficientul de ocupare a terenului în propunerea “derogatorie” este chiar mai mic decât cel iniţial. În realitate, de exemplu, PUZ ZCP10 – Dorobanţi, la care am lucrat, are CUT mediu propus de 2,3 ceea ce constituie o scădere substanţială faţă de CUT mediu permis de actualul regulament care este 3,2 în condiţiile în care, fără a exista nişte reale oprelişti administrative, orice proprietar poate forţa atingerea acestui maxim, ceea ce s-a şi întâmplat în unele locuri. Eu zic că, parafrazând pe Mies van der Rohe, este un caz în care “less pare că e more”. Manipulare sau ce?

Apoi, crème de la crème în raport:
“Odată regulamentele aprobate de Consiliul General, elaborarea unor Planuri Urbanistice Zonale, care derogă de la indicatorii urbanistici ai zonei protejate nu mai este necesară. Derogările devin lege.”
Cu alte cuvinte i-am servit pe rechinii imobiliari pentru că suntem nişte nemernici, nu-i aşa? Până în urmă cu un secol, pentru aşa şopârlă puteai să-i plezneşti peste faţă cu mănuşa şi apoi să-i rogi să-şi aleagă armele şi locul … Asta este însă nu o răutate ci o mostră de totală neînţelegere a regulilor democratice care asigură viaţa în comun într-o localitate, oricare ar fi aceasta. Spun asta pentru că explicaţiile au fost date acestor persoane cu mult înainte de apariţia raportului. În primul rând trebuie spus că oriunde în lumea asta, o documentaţie de urbanism este expresia voinţei societăţii locale concretizată printr-un act administrativ produs de aleşii săi şi care are o valabilitate limitată în timp. Adică se aprobă pe o perioadă determinată de timp de către consiliul local, prin hotărâre. Documentaţia de urbanism – PUG, PUZ - nu e veşnică pentru că atât oraşul cât şi societatea se schimbă inevitabil. Nici măcar o lege nu e veşnică, ea e în vigoare atât timp cât nu este abrogată sau amendată printr-o altă iniţiativă legislativă. Nici legile şi nici reglementările urbanistice nu sunt Legile lui Moise aşa cum încearcă raportul să sugereze. E de bun simţ, nu trebuie multă şcoală ca să înţelegi acest principiu. Ni se insuflă însă ideea că reglementările globale care au dat chix în majoritatea cazurilor cunoscute a celor 98 de zone protejate bucureştene şi care au fost adoptate în anul 2000, sunt “lege”. Se uită faptul că aplicând strict ceea ce ar permite regulile din unele zone protejate, aşa cum sunt ele acum, se poate ajunge la situaţii aberante. Chiar autorii acestui raport care susţine aplicarea strictă a “legii” sar în sus când aplicarea ei nu satisface concepţiile lor estetice. Am mai spus că exact acesta este cazul la Restaurantul Cina unde autorii raportului cu pricina sunt oripilaţi de înălţimea solicitată într-o documentaţie PUD deşi aceasta este chiar mai mică decât ce spune regulamentul pe care îl susţin ei!!! Am spus şi o repet, aplicarea strictă a regulamentului acolo ar conduce la monstruozităţi deşi nici înălţimea, nici POT şi nici CUT n-ar ieşi din ce prevede “legea”.
Sursa: http://alternativ.ro/info/planuri-urbanistice-zonale-controversate-in-dezbatare-la-primaria-bucurestiului Articolul respectiv e chiar hazliu daca iti inchipui ca cineva poate face referire la Atheneu in termeni de "etaje" -  "doua etaje mai inalt decat Ateneul" ! Daca P+3 sau P+4 inseamna cu doua etaje mai mult decat Ateneul atunci Athenee Palace, cu P+6 e de-a dreptul Empire State Building in capul oamenilor astora

Imaginea acestui articol indica 20,5 m la cornisa in timp ce regulamentul zonei in vigoare, "legea" (cum spun raportorii) indica maxime mai mari la care se adauga si posibilitatea etajelor retrase permise peste cei 22 de metri aplicabili tronsonului de Cale a Victoriei.
Pe scurt, partea asta din raport pare o frustrare a unora cuprinsă într-un text sumar, împănată cu citarea unor surse al căror conţinut pare că n-a fost nici citit şi nici înţeles, cu ilustrarea unui “studiu de caz” care nu are legătură cu fondul textului pentru că este vorba de o cu totul altă situaţie atât de context urban cât şi de reglementare. Se omite, de exemplu, să se spună că acea casă demolată din strada Sandu Aldea era practic singura clădire retrasă mult din aliniere, toate clădirile vecine fiind bloculeţe moderniste la o aliniere uniformă la vreo 2-3 metri de la stradă, cu regim de înălţime mediu de P+2 faţă de acea clădire care era în regim parter şi care era aflată în mod fatal şi pe o parcelă mai mare decât restul, deci mult mai “ofertantă” pentru investiţii, ceea ce a şi condamnat până la urmă acea clădire cu totul comună. Cine nu mă crede poate merge pe Google maps şi vede încă fantoma acelei case în contextul ei precum şi diversele şantiere care erau deja în curs la numerele mai mici. 

Dar destul despre aprecierile urbanistice neavenite (spun asta pentru că autorii giraţi prin semnătura dnei preşedinte al Pro.Do.Mo. n-au studii de specialitate în domeniile în care se pronunţă atât de apăsat)! 
Să vedem cum se vinde un adevăr despre o casă demolată prezentată în acest raport – Şelari nr. 14. Am publicat aproape integral studiu istoric pe care l-am făcut şi apoi am şi completat cu o documentaţie pe care am ratat-o iniţial în arhive dar care nu face decât să confirme concluziile pe care deja le trăsesem relativ la evoluţia şi la valoarea culturală cuprinse în acea clădire. Raportul face trimitere la studiul meu, preia câteva imagini şi apoi spune două dude.
Prima dudă este că acea clădire a fost construită între 1840 şi 1870 cu trimitere directă a acestei afirmaţii către studiul meu. Cu alte cuvinte EU AŞ FI SPUS ASTA. Oare? Contează oare să mai şi citeşti ce scrie în materialul la care faci trimitere transformându-ţi astfel scrierea într-o lucrare onorabilă? Pă să vedem ce am spus eu. Dar nu numai ce am scris căci am pus-o şi în grafică, tocmai pentru a lăsa şi pe cei care nu ştiu să citească să înţeleagă ce am vrut să spun.
Deci NU! Eu am spus altceva în realitate şi am şi probat ce am spus cu documente de arhivă şi cu explicaţii referitoare la detaliile constructive prezente atunci în casa respectivă.

A doua dudă este aceea că eu aş fi “admis independent şi contradictoriu faţă de lege posibilitatea demolării acestui imobil”. Adică sunt pe lângă lege, altă afirmaţie jignitoare pentru care, dacă era vreun document mai vânturat public, ar fi trebuit să mă gândesc la o acţiune în instanţă pentru defăimare. N-am încălcat nicio lege chiar dacă mi-am permis să fiu independent cum încerc să fiu întotdeauna. E ca şi cum această organizaţie l-ar acuza pe Copernic că este independent faţă de lege dat fiind că biserica decretase faptul că pământul e în centrul universului iar el se încăpăţâna să demonstreze că nu e aşa. Să o luăm încetişor. Imobilul face parte din zona centrului istoric care a fost subiectul studiilor urbanistice P.U.Z. - Zona Centrului Istoric al Municipiului Bucureşti, aprobat prin H.C.G.M. nr. 252/20.12.2004 şi de PUD – zona pilot, cu detaliere pentru un perimetru care cuprinde inclusiv această adresă. Culmea e că am şi lucrat la astea deci ştiu exact şi din interior ce şi cum s-a făcut atunci, în urmă cu peste 10 ani. Documentaţia de urbanism a fost făcută atunci doar pe baza unor cercetări anterioare, din 1995 – 1996 (la care culmea, am lucrat de asemenea pe când încă mai eram student) care a produs nişte fişe şi nişte baze de date de arhivă culese de dna Cezara Mucenic şi de dl. Prof. Dr. arh. Nicolae Lascu. Apoi au fost inspecţii vizuale pe teren pentru a le actualiza dar în multe clădiri nu s-a putut intra. Cu alte cuvinte, au existat suficiente evaluări pe bază doar de planuri, de cunoştinţa existenţei unor anume etape de autorizare pentru unele dintre clădiri, de date care erau deja publicate pe ici pe colo în legătură cu clădiri mai importante din centru. Dar atât, nu au fost niciodată studii istorice de detaliu punctuale şi nici informaţii exhaustive despre starea şi configurarea internă a imobilelor din acest perimetru. Bref, chiar şi aşa, concluziile “legii” de care vorbeşte raportul Pro.Do.Mo nu sunt nici pe departe aşa cum sunt prezentate acolo. PUZ invocat cu ghilimele nu vorbea despre acest imobil ca fiind “nedemolabil, singurele intervenţii posibile fiind: conservare, restaurare şi punere în valoare”. Prevederile se văd în extrasul din planşa de reglementare de unde se distinge, pe codurile de culoare prezente acolo, că se putea demola partea cu galben, că partea cu portocaliu mai intens se putea remodela iar faţada trebuia restaurată. Concluziile studiului meu nu sunt chiar foarte departe de aceste reglementări care sunt consemnate şi în fişa de zonă. După cum se vede, clădirea nouă are cum spune acolo, P+2 cu al treilea etaj retras şi nu depăşeste CUT 2,5. Regretul meu este că s-a demolat mai mult decât “am admis” eu şi că s-a optat pentru o reconstituire aproximativă a faţadei, chestiune care nu mi se poate în niciun fel imputa mie.

Dar să revenim la totala neînţelegere a modului cum merge administrarea unui astfel de proces de autorizare. Ce treabă are ce “am admis” sau “n-am admis” eu dacă studiul meu e doar o parte dintr-un proiect al unei investiţii? Ce contează ce “am admis” eu până la urmă din moment ce toate concluziile mele sunt filtrate de o comisie zonală a monumentelor istorice, de un aparat administrativ al direcţiei pentru cultură, trece prin filtrul aparatului de autorizare al primăriei şi apoi este semnat de arhitectul şef şi de primar ? Pe ce planetă trăiesc aceşti raportori? Colac peste pupăză aprecierile acestora sunt şi stupide având în vedere că documentaţia aia, “legea” cum ar veni, este aprobată de CGMB tocmai în 2004 cu o perioadă de valabilitate de 5 ani. Dacă în 2009 această documentare expira atunci ce legătură aveam eu cu eventualele constrângeri despre care tocmai am arătat că nici nu erau precum grăiesc cu adevăr raportorii? Regulamentul ăla era caduc de aproape 3 ani iar autorizările se fac din nou după ultra generalul regulament de zonă protejată Lipscani nr. 26. care nu are nicio planşa de detaliere a valorilor, nicio referire punctuală la imobile separate dar care e parte a PUG. Deci autorităţile aveau nevoie de o evaluare ca să compenseze lipsa de informaţii pe care să-şi bazeze actele administrative. Nu am ce să comentez mai mult, am făcut o evaluare corectă, cum nu se face în mai niciun studiu istoric din piaţă (că mi-a fost dat să văd destule alte asemenea studii). Evaluarea mea era corectă şi echilibrată, susţinută cu documente şi perfect argumentată în toate punctele prevăzute de normele legale în vigoare. Părerile de pe scaunul raportorilor n-au nicio justificare, sunt bazate pe afirmaţii deplasate şi lipsite de temei real şi susţin inept că o construcţie pentru care autorităţile emiteau încă de acum o sută de ani somaţii pentru caracterul ei insalubru, caracter devenit în timp încă şi mai insalubru, trebuia menţinută ca atare. Cine nu mă crede vede documentarul foto cuprins în studiul meu, cu toate comentariile necesare. Deci trebuia “să nu admit” demolarea şi să susţin, în ciuda evidenţelor, că acea construcţie trebuia menţinută. OK, dar pe banii cui, ai lor !? 
Pe scurt, din acest raport reiese că sunt un tartor al distrugerii patrimoniului care încalcă “legi” aşa, în general. În realitate reglementările invocate nu numai că erau cu totul altele dar mai erau şi expirate de multă vreme iar ideea susţinută de acuzatori conform căreia clădirea trebuia neapărat menţinută nu este suţinută cu niciun argument, altele decât interpretările pe care tocmai le-am denunţat

Mă opresc aici şi promit să revin asupra celor 7 puncte de noroi asupra lui Sergiu Nistor cu care am început şi care sunt la fel, acuzaţii bazate pe adevăruri garnisite cu exagerări si pe alocuri chiar denaturări grosolane ale realităţii ceea ce le face în final ADEVĂRURI MINCINOASE. 
Regret să spun aceste lucruri pentru că nu numai că l-am susţinut şi l-am votat dar i-am mai şi apărat punctele de vedere ori de câte ori preopinentul meu, oricare ar fi fost acela (unul dintre ei este prietenul Hungry Mole), îl acuza pe Nicuşor Dan de extremism intelectual. Sper că nu a luat-o pe acest drum al fundamentalismului de care l-au acuzat mulţi înainte pentru că drumul spre iad este pavat cu intenţii bune iar astfel de atitudini te împiedică să vezi limpede şi raţional, aşa cum te-ai aştepta de la un matematician. Regret ca aparenta intentie de a intra in politica a lui Nicusor are nevoie de astfel de artificii de comunicare pentru a iesi cu ceva in fata. Nu cred ca asa se face onest politica.

vineri, 2 ianuarie 2015

ARHITECTURI PRIVATE 4 sau 2015 PESTE NOI

2014 a fost un an destul de ... Sper ca 2015 sa fie unul mai bun, sa intram si noi intr-o oarecare normalitate europeana. 
In cinstea incheierii lui 2014 va prezint un proiect pentru o buda tripla dar neregulamentara. Se afla la AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 21/1893. In Bucuresti, regulamentul de constructii si cel de igiena au prevazut intotdeauna ca haznalele sa fie boltite si cu fundul concav. Din acest motiv, arhitectul Poteca (functionarul primariei) a intervenit pe acest proiect respingand podirea cu lemn si indicand o bolta in schimb.

La multi ani!

miercuri, 24 decembrie 2014

HAPPY FESTIVUS!

... For the rst of us, cum ar spune Frank Costanza din Seinfeld.
In imaginea pe care am folosit-o si pe blogul celalalt apare un grup de petrecareti creati de fiica-mea, cu ajutorul mamei ei, desigur. 
Sa va fie bine tuturor celor care imi mai calcati accidental blogul!

vineri, 19 decembrie 2014

MICUL PARIS versus MICUL ALCATRAZ

În ultima vreme am susţinut cu mai multe ocazii ideea ca sintagma “Micul Paris” este corectă dar din cu totul alte motive decât lumea are tendinţa să creadă. Lumea înţelege prin această sintagmă că la Bucureşti se vorbea franceză pe stradă, că arhitectura e ca la Paris şi că istoria arhitecturii este marcată de arhitecţi francezi sau de cei români care au învăţat meserie la Paris. Nu că ar fi neapărat false în totalitate aceste ipoteze însă eu nu cred că acestea sunt motivele corecte. Da, franceza era destul de răspândită, dar asta era chiar şi la ruşi sau în Polonia în epocă. Eminescu a studiat însă mai mult către Viena, Regele Carol era neamţ şi mulţi politicieni marcanţi, în special din zona moldoveană a vechiului Regat, erau germanofili. Dacă pălăriile erau poate după moda franceză, tot ce era tehnic – maşini agricole, produse de siderurgie, căi ferate, material rulant de orice fel – venea cam din Austro-Ungaria, din Germania sau din Marea Britanie. Arhitectura este destul de specifică zonei central-europene, nu neapărat de origine franceză iar în Bucureştii care au început să se pretindă “Micul Paris” era plin de arhitecţi germanofoni (fie că erau de origine "nemţească" cum bine a subliniat si dl. Emanuel Badescu intr-un articol, fie că erau poate evrei din părţile austro-ungare) iar cei francezi, deşi celebri, erau totuşi minoritari. Mai ales începuturile ordinii administrative aduse de Kiseleff au fost marcate de nume nemţeşti aproape în exclusivitate iar asta se vede în galeria de semnături de la arhivadearhitectura.ro . Printre arhitecţii români şcoliţi în străinătate se găsesc foarte mulţi care să fi studiat la Paris dar nu trebuie uitat că Alexandru Orăscu a studiat la Berlin iar alţii au studiat şi în Italia sau Elveţia (poate cel mai celebru exemplu fiind Marcel Iancu). Pe scurt, părerea pe care am expus-o şi pe care o consider corectă este că “Micul Paris” a devenit porecla Bucureştilor pentru că aici s-au implementat absolut toate operaţiile radicale de transformare urbană pe care Baronul Haussmann le-a aplicat la Paris – tăieri substanţiale în ţesutul istoric pentru noi bulevarde cu exproprieri masive, regularizarea cursului Senei, ample măsuri de canalizare şi alimentare cu apă. La Bucureşti s-au făcut toate acestea într-o măsură pe care nu cred că o putem regăsi în alte capitale ale vremii. Şi spun asta pentru că, pe lângă toate astea, legislaţia românească a fost copiată, aproape mot-a-mot (ca să fiu lingvistic în temă) din cea franco-belgiană. Regulamentele de înfrumuseţare a oraşului sau cel pentru igienă din anii 1860-1870 nu lasă loc de comentariu în acest sens. Să nu uităm nici faptul că atunci când s-a făcut reforma monetară care a introdus leul, paritatea monedei a fost 1:1 cu francul francez. 
Astea cred că sunt motivele reale pentru care Bucureştii erau "Micul Paris". 
Acum aş detalia în imagini. Bucureştii, în profunzime, erau un loc în care casele erau predominant plasate în verdeaţă, indiferent aşezate faţă de stradă de cele mai multe ori, relativ modeste. 

Nici când s-a impus o regulă urbanistică iar casele au fost aduse pe aliniament, aspectul nu s-a schimbat radical în sensul arhitecturii pariziene care presupunea front continuu, multe etaje, finisaje din piatră şi alte asemenea lucruri care nu se găsesc în oraşul profund românesc. Casele româneşti din Bucureşti aveau ferestre generoase la stradă, aveau împrejmuiri transparente, verdeaţa era încă dominantă pe parcelele private aşa cum la Paris nu era cazul.



După cum vedem chiar la casa lui Ion Mincu, arhitectura n-are a face cu Parisul deşi Mincu studiase acolo. Mai mult, casa fisese iniţial construită de un arhitect italian, Gaetano Burelli.
După ce Mincu, Socolescu şi alţii au lansat moda neoromânească de la finele secolului al XIX-lea mai avem a zice ceva despre un mic Paris? Chiar şi în perioada interbelică, dincolo de marile bulevarde centrale, imobilele moderniste aveau un gard încă şi mai transparent iar detaliile de arhitectură, care fac o a doua marcă bucureşteană, sunt relativ greu de găsit la Paris. Devin din ce in ce mai greu de aflat si aici.
Acum, însă, nici nu mai are sens să vorbim despre un mic Paris căci oraşul a devenit din ce în ce mai mult un Mic Alcatraz dat fiind că societatea s-a cam schimbat radical. Nici gardul nu se mai poate menţine transparent către verdeaţa curţii (care oricum a cam dispărut) iar orice gol către stradă este musai să fie obturat.
Lucrurile au evoluat treptat, prin mici obturări, cu menţinerea unor detalii şi tipologii, cât de cât: 
Acum lucrurile s-au radicalizat şi au devenit regulă: 
Ba chiar s-au consacrat în arhitectura nouă: 
N-am dubii, trăim deja în Micul Alcatraz pentru că Micul Paris, cu civilizaţia, educaţia, bunul simţ, politeţea siguranţa şi plăcerile vieţii în mahalalele bucureştene au murit de mult, înecate în coji de seminţe şi în susur de manele.

luni, 15 decembrie 2014

FRANZ MANDY, GAMBRINUS SI CATE SI MAI CATE


Am discutat de mai multe ori cu dl. Emanuel Badescu despre unele documente privind fotografii bucuresteni de la inceputurile fotografiei de pe la noi. Dansul s-a preocupat recent, in mai multe ocazii, de expunerea personajului istoric ce a fost fotograful Franz (Ferenc) Mandy. La sustinerea conferintei sale de la MIMB i-am promis ca am sa caut documentele pe care le am legate de extinderea casei lui Mandy din strada Stirbey Voda nr. 3 (daca nu ar fi disparuta, am vedea-o pe strada Ion Campineanu). In 1889, Mandy cerea extinderea casei sale iar documentul descrie si existentul acelui moment:

Casa respectiva e una celebra caci aici a functionat beraria Gambrinus despre care au scris si Dan Rosca sau Radu Oltean. Din planul de autorizare rezulta ca extinderea era catre fundul de lot.

Planul mai indica faptul ca intrarea la berarie n-avea cum sa fie pe coltul casei asa cum ar putea sa o sugereze firma din fotografia istorica pe care Radu o folosea in articolul sau (am lasat-o inclusiv cu sageata care indica imobilul si accesul pe colt). Asta este limpede pentru ca se vede pe planuri faptu ca acel acces de colt ducea la o scara prin care se accedea exclusiv la etaje. Prin urmare, beraria functiona independent, cu acces din partea cea mai coborata a fatadei dinspre strada Stirbey Voda (adica Ion Campineanu de azi).


Mi s-a parut interesant ca pe sectiunea din proiectul de extindere din 1889, semnatura lui Mandy este altfel decat cea de pe cerere astfel incat nu stiu care ii apartine cu adevarat:

Despre atelierele lui Duschek, Reiser, Szathmari si despre alti fotografi las pe alta data.

AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 43/1889 este sursa documentelor mele

sâmbătă, 13 decembrie 2014

GALANTARUL DE SAMBATA XXII BIS

La galantarul prezentat in articolul anterior am ratat un fapt, anume ca aveam si continuarea povestii. Mi-au atras atentia niste prieteni si colegi care au avut si amabilitatea sa-mi trimita completarile pe care le ratasem. Iata-le in continuare. In primul rand, pe alinierea strazii Lipscani din 1886 era mentionata punerea pe aliniere la anul 1890.

Autorizarea fratilor Marcus s-a bazat pe cererea depusa la primarie in ianuarie 1890 din care aflam ca s-a taiat cladirea pentru a face noua fatada si pentru a se inlocui planseul din lemn ce exista initial peste parter cu unul cu profile metalice si boltisoare. Proiectul e semnat pe sectiune de un anume arhitect Rosescu.

Fatada corespunde, cum si presupuneam data trecuta, cu ceea ce exista azi la sediul BRD in partea stanga a actualului imobil ce inglobeaza si fostul nr. 4 din anul 1886.

Detaliile sunt interesant de observat in sectiune:


Documentele se afla la AN-DMB, fond PMB Tehnic nr. 41/1890 si in fondul PMB Alinieri, nr. 92/1886

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

GALANTARUL DE SAMBATA XXII

Astazi prezint o fatada cu un maret galantar pentru comertul fratilor Marcus din strada Lipscani. Proiectul este semnat de arhitectul Anton Onderka, pe care l-am mai ilustrat cu ocazia prezentarii altui galantar. Fratii Marcus aveau o pravalie numita "La globul verde" despre care gasiti unele amanunte aici. Din fotografia vremii am putea trage concluzia ca proiectul lui Onderka probabil ca nu s-a realizat pana la urma. Partea aceea de proprietate, care apare pe planul 1911 cu aceiasi proprietari ca si parcela de la fostul nr. 4 - Fratii Mircea (!) este astazi cuprinsa in fatada unei cladiri a BRD. Pe planul de aliniere al strazii, din acelasi an cu proiectul de fata - 1886 - la fratii Marcus scrie ca s-a pus pe aliniere in 1890 iar asta parea ca presupunea o mica expropriere si afectarea automata a fatadei. Daca fatada de azi e mai mica decat cea proeiectat rezulta concluzia logica.








Proiectul se afla la AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 13/1886

miercuri, 19 noiembrie 2014

CONFERINTA 2

Ceea ce am spus la conferinta organizata la Caru cu Bere de catre Arhivele Nationale, aia voi spune si maine la Muzeul Municipiului Bucuresti de la ora 19.00.