vineri, 19 decembrie 2014

MICUL PARIS versus MICUL ALCATRAZ

În ultima vreme am susţinut cu mai multe ocazii ideea ca sintagma “Micul Paris” este corectă dar din cu totul alte motive decât lumea are tendinţa să creadă. Lumea înţelege prin această sintagmă că la Bucureşti se vorbea franceză pe stradă, că arhitectura e ca la Paris şi că istoria arhitecturii este marcată de arhitecţi francezi sau de cei români care au învăţat meserie la Paris. Nu că ar fi neapărat false în totalitate aceste ipoteze însă eu nu cred că acestea sunt motivele corecte. Da, franceza era destul de răspândită, dar asta era chiar şi la ruşi sau în Polonia în epocă. Eminescu a studiat însă mai mult către Viena, Regele Carol era neamţ şi mulţi politicieni marcanţi, în special din zona moldoveană a vechiului Regat, erau germanofili. Dacă pălăriile erau poate după moda franceză, tot ce era tehnic – maşini agricole, produse de siderurgie, căi ferate, material rulant de orice fel – venea cam din Austro-Ungaria, din Germania sau din Marea Britanie. Arhitectura este destul de specifică zonei central-europene, nu neapărat de origine franceză iar în Bucureştii care au început să se pretindă “Micul Paris” era plin de arhitecţi germanofoni (fie că erau de origine "nemţească" cum bine a subliniat si dl. Emanuel Badescu intr-un articol, fie că erau poate evrei din părţile austro-ungare) iar cei francezi, deşi celebri, erau totuşi minoritari. Mai ales începuturile ordinii administrative aduse de Kiseleff au fost marcate de nume nemţeşti aproape în exclusivitate iar asta se vede în galeria de semnături de la arhivadearhitectura.ro . Printre arhitecţii români şcoliţi în străinătate se găsesc foarte mulţi care să fi studiat la Paris dar nu trebuie uitat că Alexandru Orăscu a studiat la Berlin iar alţii au studiat şi în Italia sau Elveţia (poate cel mai celebru exemplu fiind Marcel Iancu). Pe scurt, părerea pe care am expus-o şi pe care o consider corectă este că “Micul Paris” a devenit porecla Bucureştilor pentru că aici s-au implementat absolut toate operaţiile radicale de transformare urbană pe care Baronul Haussmann le-a aplicat la Paris – tăieri substanţiale în ţesutul istoric pentru noi bulevarde cu exproprieri masive, regularizarea cursului Senei, ample măsuri de canalizare şi alimentare cu apă. La Bucureşti s-au făcut toate acestea într-o măsură pe care nu cred că o putem regăsi în alte capitale ale vremii. Şi spun asta pentru că, pe lângă toate astea, legislaţia românească a fost copiată, aproape mot-a-mot (ca să fiu lingvistic în temă) din cea franco-belgiană. Regulamentele de înfrumuseţare a oraşului sau cel pentru igienă din anii 1860-1870 nu lasă loc de comentariu în acest sens. Să nu uităm nici faptul că atunci când s-a făcut reforma monetară care a introdus leul, paritatea monedei a fost 1:1 cu francul francez. 
Astea cred că sunt motivele reale pentru care Bucureştii erau "Micul Paris". 
Acum aş detalia în imagini. Bucureştii, în profunzime, erau un loc în care casele erau predominant plasate în verdeaţă, indiferent aşezate faţă de stradă de cele mai multe ori, relativ modeste. 

Nici când s-a impus o regulă urbanistică iar casele au fost aduse pe aliniament, aspectul nu s-a schimbat radical în sensul arhitecturii pariziene care presupunea front continuu, multe etaje, finisaje din piatră şi alte asemenea lucruri care nu se găsesc în oraşul profund românesc. Casele româneşti din Bucureşti aveau ferestre generoase la stradă, aveau împrejmuiri transparente, verdeaţa era încă dominantă pe parcelele private aşa cum la Paris nu era cazul.



După cum vedem chiar la casa lui Ion Mincu, arhitectura n-are a face cu Parisul deşi Mincu studiase acolo. Mai mult, casa fisese iniţial construită de un arhitect italian, Gaetano Burelli.
După ce Mincu, Socolescu şi alţii au lansat moda neoromânească de la finele secolului al XIX-lea mai avem a zice ceva despre un mic Paris? Chiar şi în perioada interbelică, dincolo de marile bulevarde centrale, imobilele moderniste aveau un gard încă şi mai transparent iar detaliile de arhitectură, care fac o a doua marcă bucureşteană, sunt relativ greu de găsit la Paris. Devin din ce in ce mai greu de aflat si aici.
Acum, însă, nici nu mai are sens să vorbim despre un mic Paris căci oraşul a devenit din ce în ce mai mult un Mic Alcatraz dat fiind că societatea s-a cam schimbat radical. Nici gardul nu se mai poate menţine transparent către verdeaţa curţii (care oricum a cam dispărut) iar orice gol către stradă este musai să fie obturat.
Lucrurile au evoluat treptat, prin mici obturări, cu menţinerea unor detalii şi tipologii, cât de cât: 
Acum lucrurile s-au radicalizat şi au devenit regulă: 
Ba chiar s-au consacrat în arhitectura nouă: 
N-am dubii, trăim deja în Micul Alcatraz pentru că Micul Paris, cu civilizaţia, educaţia, bunul simţ, politeţea siguranţa şi plăcerile vieţii în mahalalele bucureştene au murit de mult, înecate în coji de seminţe şi în susur de manele.

luni, 15 decembrie 2014

FRANZ MANDY, GAMBRINUS SI CATE SI MAI CATE


Am discutat de mai multe ori cu dl. Emanuel Badescu despre unele documente privind fotografii bucuresteni de la inceputurile fotografiei de pe la noi. Dansul s-a preocupat recent, in mai multe ocazii, de expunerea personajului istoric ce a fost fotograful Franz (Ferenc) Mandy. La sustinerea conferintei sale de la MIMB i-am promis ca am sa caut documentele pe care le am legate de extinderea casei lui Mandy din strada Stirbey Voda nr. 3 (daca nu ar fi disparuta, am vedea-o pe strada Ion Campineanu). In 1889, Mandy cerea extinderea casei sale iar documentul descrie si existentul acelui moment:

Casa respectiva e una celebra caci aici a functionat beraria Gambrinus despre care au scris si Dan Rosca sau Radu Oltean. Din planul de autorizare rezulta ca extinderea era catre fundul de lot.

Planul mai indica faptul ca intrarea la berarie n-avea cum sa fie pe coltul casei asa cum ar putea sa o sugereze firma din fotografia istorica pe care Radu o folosea in articolul sau (am lasat-o inclusiv cu sageata care indica imobilul si accesul pe colt). Asta este limpede pentru ca se vede pe planuri faptu ca acel acces de colt ducea la o scara prin care se accedea exclusiv la etaje. Prin urmare, beraria functiona independent, cu acces din partea cea mai coborata a fatadei dinspre strada Stirbey Voda (adica Ion Campineanu de azi).


Mi s-a parut interesant ca pe sectiunea din proiectul de extindere din 1889, semnatura lui Mandy este altfel decat cea de pe cerere astfel incat nu stiu care ii apartine cu adevarat:

Despre atelierele lui Duschek, Reiser, Szathmari si despre alti fotografi las pe alta data.

AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 43/1889 este sursa documentelor mele

sâmbătă, 13 decembrie 2014

GALANTARUL DE SAMBATA XXII BIS

La galantarul prezentat in articolul anterior am ratat un fapt, anume ca aveam si continuarea povestii. Mi-au atras atentia niste prieteni si colegi care au avut si amabilitatea sa-mi trimita completarile pe care le ratasem. Iata-le in continuare. In primul rand, pe alinierea strazii Lipscani din 1886 era mentionata punerea pe aliniere la anul 1890.

Autorizarea fratilor Marcus s-a bazat pe cererea depusa la primarie in ianuarie 1890 din care aflam ca s-a taiat cladirea pentru a face noua fatada si pentru a se inlocui planseul din lemn ce exista initial peste parter cu unul cu profile metalice si boltisoare. Proiectul e semnat pe sectiune de un anume arhitect Rosescu.

Fatada corespunde, cum si presupuneam data trecuta, cu ceea ce exista azi la sediul BRD in partea stanga a actualului imobil ce inglobeaza si fostul nr. 4 din anul 1886.

Detaliile sunt interesant de observat in sectiune:


Documentele se afla la AN-DMB, fond PMB Tehnic nr. 41/1890 si in fondul PMB Alinieri, nr. 92/1886

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

GALANTARUL DE SAMBATA XXII

Astazi prezint o fatada cu un maret galantar pentru comertul fratilor Marcus din strada Lipscani. Proiectul este semnat de arhitectul Anton Onderka, pe care l-am mai ilustrat cu ocazia prezentarii altui galantar. Fratii Marcus aveau o pravalie numita "La globul verde" despre care gasiti unele amanunte aici. Din fotografia vremii am putea trage concluzia ca proiectul lui Onderka probabil ca nu s-a realizat pana la urma. Partea aceea de proprietate, care apare pe planul 1911 cu aceiasi proprietari ca si parcela de la fostul nr. 4 - Fratii Mircea (!) este astazi cuprinsa in fatada unei cladiri a BRD. Pe planul de aliniere al strazii, din acelasi an cu proiectul de fata - 1886 - la fratii Marcus scrie ca s-a pus pe aliniere in 1890 iar asta parea ca presupunea o mica expropriere si afectarea automata a fatadei. Daca fatada de azi e mai mica decat cea proeiectat rezulta concluzia logica.








Proiectul se afla la AN-DMB, fond PMB Tehnic, dosar 13/1886

miercuri, 19 noiembrie 2014

CONFERINTA 2

Ceea ce am spus la conferinta organizata la Caru cu Bere de catre Arhivele Nationale, aia voi spune si maine la Muzeul Municipiului Bucuresti de la ora 19.00.

luni, 17 noiembrie 2014

CE BINE-MI PARE CĂ AI LUAT ŢEAPĂ, CE BINE-MI PARE CĂ AI PIERDUT!

La asta mă gandesc în primul rând după aceste alegeri pe care le-am considerat o mare cacealma de la bun început. De aceea eu am fost între cei puţini care au mers hotărâţi la vot pentru a-l anula şi a-şi arăta astfel nemulţumirea pentru lipsa reală de alegere. Era clar de la început că turul II va fi o luptă Johannis-Ponta. Eu am vrut să votez cu Ioan Ghişe dar se vede treaba că indivizi de care n-a auzit nimeni până acum sau nişte caraghioşi neruşinaţi au putut să adune semnăturile necesare dar Ghişe nu (!?) Prin urmare, am fost total lipsit de opţiuni viabile dat fiind că n-aveam cum să ma decid dacă e cazul să votez pe unul care e gata să se suie pe valul contextului pentru a călări şi stăpâni sistemul odios al lui Băsescu sau dacă merită să dau votul meu unuia care a fost gata să se lase călărit de oamenii odioşi ai lui Băsescu pe care i-am văzut (aproape exclusiv pe ei) pe toate scenele electorale ale lui. Ce să aleg? Călăretul sau călăritul?Ar fi fost ca şi cum aş fi votat cu Răzvan Ungureanu – ambii, adică şi Traian şi Mihai fiind unul mai libidinos ca celălalt. Deci nu, asta mi-era imposibil. Mai ales că situaţia este azi de aşa natură încât nu mai poţi să-ţi dai seama cine e politicianul legitim când toţi afirmă aceleaşi lucruri şi nimeni nu respectă ce spune nici în literă şi nici în spirit. De exemplu, senatorul care “mă reprezintă” pe mine a fost ales în colegiul meu pe listele USL, care lupta împotriva hidrei portocalii băsiste. Ok, numai că omul fusese numai până cu maxim două trei luni înainte parlamentar pedelist, poziţie din care poţi urmări declaraţiile politice în parlament, pline de dispreţ la adresa PSD. O problemă pentru el? Nu! O problemă pentru PSD? Absolut deloc căci partidul înjurat e tocmai cel în numele căruia s-a ales acum individul cu pricina. Despre această cocină vorbim şi acum, când “ne-am luat ţara înapoi”.
Acum, după ce s-a terminat, ţin să spun că în momentul ăsta sunt mai puţin trist decât dacă ar fi câştigat Ponta. Ba chiar sunt puţin vesel pentru că am mereu o satisfacţie când aroganţa şi impertinenţa este răsplătită după măsură. Am citit undeva întrebarea: “cât de prost trebuie să fii ca sa alergi de unul singur şi să ieşi pe locul doi?” Eu cred că răspunsul este mai larg dar destul de simplu. Am să expun pe puncte părerea mea legată de această victorie “surprinzătoare” a lui Johannis. Care, ca să fiu mai sincer, nu mi se pare victoria lui ci pierderea celuilalt. E o tradiţie românească de care sunt sătul din ani ’90 încoace, aceea că cel care e primul la final nu este de fapt câştigatorul ci mai curând oponentul celui care a pierdut. Pentru că se poate spune că Iliescu a câştigat la început dar apoi au venit în ordine alegerile din 1996, 2000, 2004, 2009. În ’96 poate că o fi câştigat Constantinescu şi n-a pierdut Iliescu … dar ce dezamăgire până la urmă! În 2000 n-a câştigat Iliescu ci a pierdut Vadim. În 2004 n-a câştigat Băsescu ci a pierdut Năstase. În 2009 a fost o mânărie dar şi o altă dovadă de prostie astfel că n-a câştigat Băsescu ci a pierdut ruşinos Geoană.
Ponta a pierdut de data asta din niste raţiuni pe care eu le cred evidente şi destul de simple. Le voi pune cum îmi vin în minte (o parte) şi nu neapărat în ordinea gravităţii greşelii politice.

1.      Aroganţa desăvârşită şi chiar mitocănească nu face bine la public. Mai ales când e o replică exactă a comportamentului băsist dar executată cu mai puţin talent. Mă refer aici la gestul cel mai elocvent, pe lângă nenumărate altele, de a-i spune lui Johannis în direct, la o “dezbatere” la o televiziune, că-l vrea umil precum era la el în birou şi de unde acesta ar fi plecat cu coada între picioare. Mitocănia lui Băsescu a fost măcar mai amuzantă prin invocarea unui comportament identic, cel al “pisicuţului”. Cred că lumea nu mai apreciază ca pe vremuri obrazul atât de gros.
2. Campania negativă deşănţată, de-a dreptul scârboasă, de a-l acoperi cu diverse lături pe contracandidat nu dă roade. Mârlănia madamei Firea de a-l acuza pe Johannis că n-a avut copii a fost nu numai inacceptabilă dar şi stupidă atât timp cât îl făcea terci implicit pe Iliescu. Orice exces mediatic negativ este supărător căci una este să spui un adevăr şi alta să-l exagerezi şi să-l prezinţi teatral însă nu în gen dramatic ci în genul operetei. Genul Vadim cred că a apus chiar dacă tabloidele fac regulile în piaţă.
3. Prostia de a face afirmaţii tendenţioase că pesediştii votează un “român viu” sugerând că Johannis ar fi molâu a fost nu numai o prostie dar şi o altă mostră de mitocănie. A vrea să ajungi preşedintele României şi a insinua că eşti cel mai bun pentru că eşti etnic român iar celălalt e “străin” şi, încă şi mai rău, nici măcar nu e ortodox, asta e o dovadă că n-ai înţeles constituţia deloc. În loc să le dai peste gură alora de la Antena 3 care într-o emisiune şi-au permis să spună explicit despre Johannis că e prost, tu preiei teoria şi te declari a fi singurul “viu?” Adică mai curând a se citi “şmecher?” La asta se adaugă, în fix aceeaşi notă, bătutul cu cărămida-n piept pe tema ortodoxiei. Vezi Doamne (ca să fiu în temă), protestantismul lui Johannis e un defect. Pare că nu dă bine la impresie.
4. A nu ţine cont de emoţiile pe care “obstrucţionarea” votului le-ar produce este o altă prostie. Dacă n-ai făcut faţă la o prezenţă de 10% dintre cei din străinătate atunci ce te-ai fi făcut la o prezenţă dublă? Mai ales când baţi şi câmpii dându-i peste ochi (superior, cum altfel?) contracandidatului cu ce s-ar putea sau nu s-ar putea organiza în Germania? Înseamnă că n-ai înţeles că dacă românului i se năzare (oare de ce Macovei s-a dus să voteze la Londra dacă nu ca să exploateze mizeria asta emoţională?) că e nedreptăţit şi devine chiar la modă să o exprime atunci rezultatul e cel văzut.
5. O încredere prea mare în cifre din sondaje probabil că nu face bine. Eu am fost dintre cei care s-au enervat şi anulat voturile. După cum cred că toată lumea a văzut, voturile masive la anulare atât la europarlamentare cât şi la turul I  au fost mereu ignorate de către “sociologi”, “politologi”, “consultanţi politici” şi “jurnalişti”. Am întrebat un specialist în legătură cu acest subiect dar n-am primit niciun răspuns. Bag seamă că nimeni nu a studiat de fapt bomba cu ceas a nemulţumiţilor şi a absenteiştilor care cred că au înclinat până la urmă balanţa atunci cand au decis să se grămădească la vot. Deci dacă o ignori, asta nu înseamnă că problema nu există.
6. A începe să împarţi pomeni electorale profesorilor, să tai diverse panglicuţe pe ultima sută de metri a campaniei sperând că asta nu bate la ochi şi că lumea n-o s-o asocieze cu suta de lei dată de Ceauşescu din balconul zilei de 21 decembrie 1989 este o atitudine insultătoare pentru cei care până la urmă au şi dat profilul social al votantului majoritar.
7. A îl trimite pe generalul izmenelor să se alieze cu Vadim Tudor în speranţa că voturile iluzorii ale unor năuci te-ar propulsa în funcţie cred că e o dovadă de lipsă de viziune. Că n-ai învăţat nimic din gafa de a propune UDMR în guvern imediat după ce i-ai dat jos din guvernele ruşinii Boc-Ungureanu. Ca să nu fiu rău înţeles, cred că UDMR este unul dintre cele mai serioase partide dar la acel moment el trebuia neapărat sancţionat. Vezi însă că tocmai UDMR i-a întors spatele din cauza acestei decizii stupide. Nu numai că maghiarii au fost puţini la vot după ce Kelemen Hunor le-a dat liber la opţiune dar după cum se vede, în judeţele alea aproape 80% dintre votanţi l-au votat pe Johannis în loc să-l voteze pe gafeur.

Oricum ar fi, cei ce sunt optimişti că şi-ar fi “luat ţara înapoi” cred că sunt ori naivi ori n-au experienţa suficientă a ultimilor 25 de ani de comportament politic în România. Euforia îi împiedică să vadă că PNL a dispărut şi că pedeliştii stau cu căngile de abordaj gata să captureze corabia eşuată lamentabil de către Crin Antonescu (pentru mine, de departe cea mai cruntă dezamăgire morală din întreaga politică postdecembristă). Nu pare nimeni să-şi pună problema că prostia aia cu incompatibilitatea o să fie pusă la sertar sub formă de punct tare, ca-n pamfletul lui Alexandru Andrieş cu Şeherezada şi Şeicul din Bagdad. Adică punct de şantaj la o adică, prin comparaţie într-o astfel de situaţie, tovarăşi… După ce Johannis va fi în situaţia să demisioneze din conducere şi din partid în vederea ocupării Cotrocenilor, bag mâna în foc că perfizii de Predoiu, Blaga et co. vor prelua epava acestui partid istoric. Nu văd aceşti euforici că nu există alternative iar diversiunile unor căzături morale care fac şi desfac noi partide nu urmăresc decât completa decredibilizare a ideii de formaţiune politică viabilă şi credibilă.

Urmărim ciocnirea a două găşti corupte şi incompetente care s-au tot coagulat până ce restul a fost anihilat. Asta este în fapt această “victorie”. Năzuiesc să mă înşel eu şi totuşi să mai existe speranţă.

PS: A nu se uita manevra cu suspendarea legii ca sa migreze primarii de care era nevoie. Adica a despartit Ponta apele si aia au trecut la partidul fagaduintei. O fi contat si asta ca un beculet de alarma aprins undeva.

sâmbătă, 15 noiembrie 2014

HAPPENING 2

Am participat la un eveniment organizat la centrul cultural german al carui afis il vedeti mai jos. Am incercat, un pic prea intins in expunere, sa arat ca in ciuda tuturor conditiilor locale care in secolul al XIX-lea orientau Bucurestii destul de bine catre culturile germanofone, orasul a devenit in cele din urma "Micul Paris". Am vrut sa spun ca e foarte corecta aceasta identificare dar din cu totul alte motive decat cele care ne sunt indeobste servite ca fiind la originea acestei porecle. Nu uzul extensiv al limbii franceze si nicidecum arhitectii sau arhitectura. Motivul adevarat este fondul legislativ si administrativ adoptat precum si operatiunile masive de reconfigurare urbanistica folosite in epoca si care au absolut toate ingredientele pariziene, respectiv o scara a aplicarii lor cum nu se mai intalneste in niciun alt oras european. Zic eu ...

 

luni, 20 octombrie 2014

HAPPENING

BNA 2014: conferința România 100+ "Arhitectura, patrimoniul şi peisajul cultural"

Bienala Națională de Arhitectură 2014
Marți, 21 octombrie, începând cu ora 17:00, are loc conferința România 100+ "Arhitectura, patrimoniul şi peisajul cultural" organizată în cadrul Bienalei Naționale de Arhitectură - BNA în parteneriat cu Observatorul Urban București. Aceasta se va desfăşura în Sala Elvira Popescu a Institutului Francez din Bucureşti (B‐dul Dacia 77).
Într-o primă parte a evenimenului, prof.dr.arh. Sergiu Nistor, Comisar al BNA 2014, va lansa temele şi provocarile dezbaterii urmat fiind de prezentări susținute de Csilla Hegedüs (Secretar de Stat Ministerul Culturii), prof.dr.arh. Alexandru Beldiman, arh. Şerban Țigănaş (Președinte Ordinul Arhitecților din România) și arh. Anca Ginavar (Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice).
Acestora, în a doua parte a conferinței, li se adaugă pentru dezbateri arh. Teodor Frolu, arh. Adrian Crăciunescu, arh. Dan Sabău (Președinte Uniunea Națională a Restauratorilor de Monumente Istorice), conf. dr. ist. artă Paulina Popoiu (Director General Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti"), arh. Irina Iamandescu (ICOMOS România).
Accesul este liber. 

______________
Bienala Naţională de Arhitectură 2014 și partenerii acesteia, revistele Arhitectura, Arhitext, Observatorul Urban București și Urbanismul organizează o serie de conferințe profesionale. Conferințele România 100+ vor explora, retrospectiv şi prospectiv, fizionomia arhitecturală şi urbanistică a țării în pragul unui moment ce suprapune împlinirea a 100 de ani de la făurirea României moderne şi preluarea, la 1 ianuarie 2019, a preşedinției Uniunii Europene.
Bienala Națională de Arhitectură este cel mai important eveniment profesional al „breslei" arhitecţilor, organizat neîntrerupt din 1994. Acesta se concentrează prin intermediul atât al expoziţiei - concurs de proiecte, principala componentă a Bienalei, cât și al unor manifestări conexe, asupra valorilor creaţiei arhitecturale recente, a celor patrimoniale ale spaţiului arhitectural şi asupra posibilităţilor de ameliorare a calităţii vieţii prin urbanism, urban design şi arhitectură.
Ediția 2014 a Bienalei Naționale de Arhitectură, având ca temă "Dilemele și provocările spațiului arhitectural", este organizată de Uniunea Arhitecților din România în colaborare cu Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu" din Bucureşti în perioada 15‐30 Octombrie. Preşedintele BNA este arh. Dan Sergiu Hanganu, prof.dr.h.c. al Universității de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu" din Bucureşti, premiat cu Medalia de Aur a Uniunii Internaționale a Arhitecților.

Informaţii, calendarul şi regulamentul bienalei se găsesc 
pe pagina www.uar-bna.ro.

Datele prezentate in aceasta postare reprezinta o clona a articolului de la Observatorul Urban de aici.